ULUYAN
TAȘLAR
de Alin Dărângă
Societatea Soarelui de
Obsidian
Însă
oricare ar fi fapta de făcut,
de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o ispiti, a o cerca,
a o afla și într-o parte clătirea a-și alege singură și stăpânitoare
și în toate volnică ieste
atâta cât vădzind și înțelegând
binele, din volnica voie răul a urma, a alege și a face poate...
...că răutatea inimii, din fire rele, din răutate, răutate învață
și
din cercetare pizmă și izbândă gătește..
(Dimitrie Cantemir –
Istoria ieroglifică)
În noaptea aceasta stelele au
coborât mai aproape de pământ, pentru a privi scânteile ce se înalță din focul
pe care l-am aprins între pietrele vechi, adunate din ruinele bătrânei cetăți.
Sunt singur, iar iedul pe care l-am adus din sat se rumenește deasupra jarului,
amestecându-și aroma de carne friptă cu cea a cimbrului, rozmarinului și
untedelemnului cu care i-am uns trupul fraged. Umplu iar ulciorul de lut, pe
care îl țin la îndemână, și vinul, negru și parfumat, îmi ține loc de tovarăș
și de sfetnic. Cei din sat se tem să vină aici, la Uluyan Tașlar, se spune că
în nopțile cu lună se văd siluete de făpturi, pe jumătate oameni, pe jumătate
țapi ce dansează printre mormintele acoperite de licheni gălbui. Netulburat,
astfel, îmi petrec aici, în liniște, ultimele zile ale tinereții. Nu știu când
au trecut anii, luând cu ei speranțele deșarte și visurile de copil, nopțile în
care sărutam trupul fierbinte ca o pâine scoasă din vatră al Nasrinei , cea pe care am coborât-o,
cu aceleași mâini ce îi mângâiaseră pletele de chihlimbar, în tăcerea
întunecată a mormântului. Câtă dreptate avea bătrânul Omar, viața este umbra
unui vis, și lutul din care olarul a plăsmuit ulciorul e poate mâna unei
cerșetoare sau chipul unui rege, iar aburul din care zeii orbi i-au plăsmuit
iubitei mele soarta plutește acum în jurul meu, în cețurile dimineții, lăsând
în iarba crudă lacrimi de rouă….
Când soarele adoarme,
înecat în apele însângerate ale lacului, mă îndrept către ruinele albe ale
cetății, însoțit de ulciorul de vin și de flautul din os pe care l-am cules, cu
ani în urmă, de pe taraba unui negustor de vechituri. Al cui a fost oare, ce
meșter din vechime a cioplit în osul gălbui arabescurile dantelate, umplute cu argint? Nu-i știu povestea, dar tânguitul grav și
melancolic pe care îl scoate îmi amintește de dureri tainice, cărora nu le pot
da altfel glas…
Hotărât să-i țin la distanță pe cei care ar îndrăzni să tulbure pacea
acestor locuri, am dezvelit dintre licheni marmura tocită a chipului unui faun,
cu dinți rânjiți fioros și cu zâmbet batjocoritor. Am curățat cu grijă lutul
roșcat ce îi acoperea ochii și i-am lustruit cu mâneca hainei cornițele
răsărite din pletele încâlcite. Am făcut o treabă atât de bună încât eu însumi
m-am înspăimântat de ceea ce descoperisem.
O noapte de vară la Uluyan Tașlar e ca un strop de eternitate, în bolta
unui portal antic un greier cântă, amețit de pulberea luminoasă de pe cer și
îmbătat de parfumul trandafirilor sălbatici ce au crescut printre ruine. Nimeni
nu știe cine au fost cei ce au ridicat cetatea, cum au trăit aici și de ce au
plecat. Valuri de nomazi au răscolit apoi ținutul și praful s-a așternut peste temple și
peste coloanele decorate cu frunze
de piatră, îngropându-le în uitare. Când primii ciobani au ajuns aici cu oile,
se mai vedea doar etajul de sus al unei case, îngropat în pământ. Apoi oamenii
au început să vină, și au ridicat câteva colibe pe malul lacului. Dar noaptea
un vaiet de moarte părea să se audă de sub pământ, și vânturile puternice
dinspre miazăzi ridicau pulberea de pe bătrânele ziduri, așa că satul s-a mutat
la câțiva kilometri distanță iar locul acesta a fost numit Uluyan Tașlar-
Pietrele care urlă. Multă vreme a servit ca loc de întâlnire pentru cei ce doreau
să-și ascundă iubirea de ochii lacomi ai vecinilor, însă fetele se plângeau din
ce în ce mai des că simt o tristețe adâncă, o melancolie fără seamăn, așa că a
fost repede dat uitării iar praful a
început iarăși să se aștearnă pe ulițele enigmatice, pietruite, din care
răsăreau tufe mici de mușețel, pe capitelurile tocite și-au făcut iarăși sălaș cucuvelele și corbii..
Am găsit aceste însemnări melancolice printre lucrurile rămase de la
bătrânul meu profesor de limbi orientale. Era un om singuratic și în ultimii
săi ani de viață căzuse adânc în patima băuturii. Îl vizitam, uneori, și citeam
împreună din vechii poeți, apoi ne petreceam restul serii admirându-i colecția
de fluturi și golind câte o sticlă de Merlot, pe care o aducea din pivniță. Am
fost surprins, la moartea sa, aflând că îmi lăsase moștenire vechea sa casă de
la marginea orașului. Am decis să mă mut pentru câteva zile în locul acela
pustiu, ce îmi amintea cumva de o povestire a lui Poe, așa cum zăcea acolo, cu
zidurile mucegăite umbrite de tufe sălbatice, crescute în voie și cu țiglele
șubrede ale acoperișului înnegrite de ploi.
Părea că a fost lăsată intenționat să se degradeze, bătrânul profesor îi
permisese naturii să-i invadeze curtea, scaieți și ciulini creșteau în voie în
curtea din spate și treptele de la intrare erau acoperite de un strat gros de
găinaț de la porumbeii ce își făcuseră cuiburi sub acoperiș. De la fereastra
dinspre asfințit se vedea peste gardul cimitirului, iar noaptea candelele
aprinse pentru cei defuncți străluceau până la orizont în bezna densă, asemenea
unor ochi roșii, tulburători. Poarta scârțâia lugubru în bătaia vântului,
amestecată cu vaietele și scâncetele unui cor de pisici ce își făcuseră sălaș
printre morminte. Nu puteam adormi, așa că am hotărât să cobor în pivniță în
căutarea unei sticle de vin. Așa că am bâjbâit cu o lumânare, în jos, pe scările putrede, neștiind
prea bine ce urma să descopăr acolo. Pe un raft se mai aflau câteva sticle
prăfuite, am ridicat una și atunci m-a lovit gândul că mă aflu la același nivel
cu criptele din vecinătate. Înfiorat, m-am grăbit înapoi, izbind cu umărul un
bloc masiv din piatră. Ce căuta un bolovan în pivniță? m-am întrebat, urcând
treptele ce îmi gemeau sub tălpi. M-am hotărât să cercetez dimineața și am
deschis sticla de vin, căutând zadarnic un pahar curat. Am intrat în camera de
zi, care era înțesată de cărți și m-am așezat în fotoliul în care stăteam de
obicei, atunci când îl vizitam pe bătrânul profesor.
În sertarul biroului am găsit
aceste pagini, scrise pe un caiet pentru școlari și le-am frunzărit, distrat,
în timp ce sorbeam din vinul vechi și dulce. Acest om, cu care petrecusem
atâtea seri frumoase, discutând despre Khayyam și Anacreon, despre Zarathustra
și misterele eleusine nu îmi vorbise niciodată despre viața sa, iar aceste
rânduri păreau că întregesc puntea neterminată rămasă între noi.
Am rătăcit în voie printre zidurile vechiului templu, atingând pereții
decorați cu mozaicuri și admirând măiestria cu care sculptorii din vechime
dăduseră viață pietrei. Mă așteptam ca templul să fie închinat unui zeu local,
așa că am fost surprins când am văzut înălțându-se înaintea mea, pe un
piedestal înalt de aproape doi metri, o statuie a lui Pan. Acești oameni păreau
să îl fi venerat ca zeu suprem. Ce straniu, mi-am spus, ca oamenii din sat să
vadă siluete de satyri dansând noaptea printre ruine, poate că totuși ceva
păzește locul acesta și m-a chemat să mă alătur…
Mi-am amintit apoi de legenda care spunea că în după-amiezele de vară
Marele Zeu Pan doarme într-o peșteră ascunsă în adâncul pădurii. Cei care
îndrăznesc să îi tulbure liniștea sunt cuprinși de o groază fără seamăn. Îngenuncheat
la picioarele zeului, am jurat, acolo, în penumbra ce domnea peste liniștea
ruinelor, să apăr taina vechii cetăți, sub care se căsca o fioroasă și
îngrozitoare grotă subterană, care cobora sub apele lacului, pierzându-se în
adâncurile pământului, acolo unde larvele zeilor chtonieni dorm, încastrate în
cuiburi de aur străpunse de flori de mină. Nu pot să descriu ceea ce dormea
acolo, când am coborât treptele din spatele statuii, ce creaturi oribile și
diforme, făpturi ce nu au văzut vreodată lumina soarelui se ascund în tenebre,
căci nici o limbă omenească nu are cuvinte pentru a le descrie și gândul omului
nu are putere să le cuprindă, am privit și m-am prosternat în fața copiilor
întunericului, iar Domnul Umbrelor mi-a dat poruncă să păstrez taina cu orice
preț.
Cu orice preț, îmi spuneam, în timp ce aprindeam
acoperișurile de paie ale caselor din sat, cu
orice preț, auzeam, în timp ce înjunghiam femeile și
bătrânii adormiți afară, pe prispe și zdrobeam țestele bărbaților ce se
repezeau, buimaci, să scape din flăcări. Iar dinspre bătrâna cetate se auzeau
pietrele urlând cu glasul a mii de ființe și tunetele ce însoțeau o teribilă
furtună. Iar în zori, când m-am întors, lacul acoperise templul și colonadele
de marmură. Și am coborât în adâncuri să păstrez ca amintire statuia lui Pan,
pierdută în lumea din neguri. Și mi-am schimbat numele în Mirtuman, ca să nu uit niciodată întunecatul secret ce mi-a fost
încredințat…
Am adormit, convins că tot ceea
ce citisem era doar rodul plictiselii unei minți fascinate de misterele antice.
Dar dimineața, când m-am întors în pivniță, am văzut, ridicată pe un soclu de
piatră, statuia, veche, acoperită de mucegaiul în care sălășluise zeci de ani. Cu orice preț, am auzit glasul
bătrânului profesor, i-am revăzut chipul blajin, bărbița de țap și degetele
subțiri, cu unghii ascuțite și turbanul înalt cu care își acoperea capul.
Și atunci am părăsit în fugă
casa, în timp ce zidurile vechi se prăbușeau în urmă, asemenea lespezilor unui
mormânt, îngropând blestemul unei lumi ce nu trebuia să se mai întoarcă
vreodată, prefăcându-mă că nu aud cum pietrele urlă….
